2 ani şi 10 luni

Cei mai frumoşi şi cei mai grei.

15,1 kg şi 99 cm. Grăsanul pufos din bebeluşie e acum mai degrabă un lungan care îmi pune probleme cu mărimea hainelor pe care i le cumpăr mai ales după ce a crescut vreo patru centimetri din mai până acum. Şi asta fără să pună la fel şi în kilograme astfel că din rotunjimile de odinioară n-au mai rămas decît obrajii (pe care eu vreau să îi pap tot timpul) şi oareşce cute simpatice la cot :D...

Vocabularul lui e acum aproape complet dezvoltat. Face propoziţii, fraze, foloseşte corect cuvinte abstracte, îmi rezumă într-o frază-două un episod de desene animate, nu sfârşeste prin a mă uimi cu expresiile, cu exprimările lui acum "mature" după ce în urmă cu cîteva luni abia bâjbâiam printre cuvinte. Nu prea e prieten cu "ş"-ul (e încă un simpatic sâsâit) şi mai are dificultăţi la unele grupuri de consoane duble (zice "clătit" în loc de "plătit"). Dar în afară de asta îmi dă în fiecare zi dovezi care mi se pare incredibile de maturitate de limbaj (şi gândire).

De pe la doi ani şi jumătate (şi încă nu s-a terminat) am trecut prin nişte săptămâni şi luni grele. Cu "nu" la orice şi cu crize la orice încercare de... îmbrăcat-dezbrăcat, spălat pe mâini, etc. Răbdarea noastră a fost greu pusă la încercare (şi tactul, şi energia, şi toate) dar parcă frecvenţa acestor episoade e în scădere...

Năbădăiosul cu "nu" în braţe este, atunci când vrea, cel mai drăguţ băieţel de doi ani şi 10 luni. "Vreau să te iubesc, să te pup, vreau să fii tot timpul drăguţă cu mine"... Ce poţi să faci când se pisiceşte aşa?

Desenatul, coloratul, decupajul, lipitul formelor decupate îl lasă (deocamdată) rece. De fiecare dată când încerc aşa ceva, sfârşesc prin a desena, colora, decupa singură :(((. Ultimul set de forfecuţe, hârtie colorată şi lipici a fost repede abandonat şi tot eu am ajuns să lipesc inimioare şi iepuraşi şi lămâi de hărtie glasată. Plastelina a sfârşit lipită de maşinuţe. :(

În schimb se joacă cu maşinuţele şi trenuleţele, inventează poveşti despre ele, le pune să "vorbească" pe roluri... În parc, în afară de cei doi prieteni de aceeaşi vârstă cu care întîlneşte dimineaţa, se vede seara cu un băieţel de 6 (şase) ani cu care împărtăşeşte pasiunea comună pentru maşinuţe şi ... biciclete. Oh, da, că dacă atras de îndeletnicirile creative şi manuale nu este, în schimb e "sportiv" iar cursele lui pe bicla fără pedale ţin la mine loc de joggingul de seară (pe lîngă el).

Şi adoră poveştile. Seara negciază pînă obţine nu una, nu două, nu trei ci cinci-şase povestioare citite de la noi. Aici nu reuşim să îi ţinem piept.

În relaţiile cu ceilalţi copii am văzut o schimbare în ultimele zile. Dacă înainte în faţa unui copil agresiv (verbal sau chiar fizic), izbucnea (90% din cazuri) în plâns, acum am văzut că îi înfruntă şi, deocamdată, nu le răspunde neapărat cu agresivitate, dar le "ţine piept". Eventual le spune "eu sunt mare", "eu sunt puternic" :D. Şi tot acum am văzut de câteva ori dovezi neaşteptate de renunţare la propria jucărie în favoarea altcuiva, lucru care era mai greu de imaginat în urmă cu cîteva luni...