Idei de week-end: biserici fortificate în jurul Brașovului - Hărman-Prejmer-Sânpetru

Se fac, cred, vreo opt ani de când am descoperit cât de frumoase sunt bisericile fortificate din Transilvania.

Mai întâi cele care ne apăreau în drum, între Sibiu și Deva. Apoi, am început să le căutăm noi - de unde am făcut o dată un mare ocol, de la Sibiu, în sus, spre Sighișoara și înapoi la Brașov cu oprire în Viscri...
Cumva, în ultimii ani, ne-am specializat în mici ieșiri de câte o jumătate de zi-o zi prin împrejurimile Brașovului iar atunci când nu încercăm Râșnov, Viscri, Rupea sau când nu ne pierdem în satele de dincolo de Olt și nu mai găsim podul de întoarcere (trebuie să povestesc o dată), ne ducem spre Prejmer și Hărman. Ceea ce am făcut și în week-end-ul trecut pentru că nu ne-am plictisit de cetăți.
Prognoza meteo anunța ploi și frig. În realitate, a fost soare, cald și vreme numai bună de stat pe iabră în curtea bisericilor fortificate.
Ieșind din Brașov spre Sfântu Gheorghe, Hărman e imediat în stânga, iar intrarea se face pe la un sens giratoriu. Biserica fortificată este bine semnalizată și sigur ajungi la ea. La intrare, o doamnă rupe bilete (7 lei-adult, 3 lei -copil peste 5 ani) și e gata să îți povestească rapid ce e mai important de văzut. Biserica, mini-muzeul cu o sală cu costume ale sașilor din regiune, o sală de clasă, o alta care reproduce o sufragerie din casele sașilor și o alta reproducând un dormitor. (Interesant, Mihnea avea întrebări tip: dar de ce au pus și pantofi?).
Pe o scară cam abruptă se poate urca sus, pe întărituri, de unde, printre firide, se vede satul până departe în zare.Urcarea nu e securizată și nu aș recomanda-o pentru copii sub 5 ani iar la cei peste 5 ani, cu supraveghere atentă.
În drepta intrării, una dintre încăperile la care se urcă pe scară e de fapt o veche capelă cu picturi vechi de când lumea iar o alta pare a fi o magazie de unelte. Biserica e mare si foarte răcoroasă, numai bună de vizitat e arșița din iulie-august, aș zice. Dar locul meu preferat e pajiștea din spate, o pajiște perfectă, păzită  acum de un cireș și unde aș putea să zac la nesfârșit în liniște. (Slavă Domnului, nu prea erau turiști, vreo 2-3 care au plecat rapid și m-au lăsat să  mă bucur de iarba mea ceea ce nu pot spune însă și despre Mihu).

 

 

 

 

 

De la Hărman, am ieșit din nou pe șoseaua spre Sfântu Gheorghe și, în dreapta, se face drumul spre Prejmer, pe lângă un lan de rapiță care făcea o combinație perfectă cu norii de ploaie.
Prejmerul seamănă cu Hărmanul, dar pentru a pătrunde în interior trebuie să răzbești mai întăi printr-o primă curte interioară și apoi să străbați intrarea tunelară.
Camerele-depozit de la Prejmer sunt numeroase și supra-etajate. Aspectul interior al zidurilor e deosebit datorită păienjenișului de scări de acces. Muzeul e ceva mai îngrijit și bine amenenajat decât la Hărman (intrarea e 10 lei - adult, 5 lei - elev/student). Indicații privind obictivele de vizitat n-am gasit.

De la Prejmer, ne-am întors din nou prin Hărman și, după o oprire nereușită la Bod (biserica pare abandonată și e închisă), ne-am dus spre Sânpetru.
Nu știu dacă datorită norilor care, în combinație cu soarele dădeau o lumină fantastică sau a sașului care se îngrijește  de biserică și care ne-a făcut o vizită personalizată (intrare: 5 lei/adult, copil gratis), Sânpetru mi-a rămas puternic în minte.
E mai mică decât Prejmer și chiar Hărman, nu a fost încă renovată, astfel că zidurile păstrează o culoare specifică, gălbuie. Capela este bijuteria locului, înțeleg că a fost ridicată pe locul unei foste ruine romanice... E impresionantă. Dar încă și mai impresionante sunt cele două rânduri de ziduri de apărare care înconjoară cetatea. Primul inel e acoperit acum de iarbă și flori. Al doilea - pe vremuri cu apă, este transformat acum în grădină.

 

 

La Clasic e fantastic: cum a fost

Desi afară nămeții creșteau văzând cu ochii iar străduța noastră nu e pe harta celor de la deszăpezire din motive care îmi scapă (că totuși avem o grădiniță pe-aici, hello!!!), duminică am ieșit din casă cu mașina cu tot, am ajuns la Ateneu și am reușit chiar să și parcăm (adică să găsim parcarea parțial folosibilă). Deci, multe realizări.

Am avut bilet la Clasic e fantastic... Bine, cu peripeții că, în ziua când s-au pus în vânzare biletele am fost întâmpinată (eu și încă vreo zece bunici așezate la coadă) cu un afiș măreț care ne anunța că biletele au fost epuizate fiind rezervate în totalitate de grupurile școlare. Hm. Așa că tot ce-am mai putut face a fost să iau niște locuri în picioare. Nu chiar ce mi-aș fi dorit pentru prima experiență a piticului la un concert dar am strâns din dinți că eram totuși hotărâtă să ajung cu el la Ateneu.

Sinceră să fiu, duminică speram ca, din motive de cod portocaliu, viscol, etc, grupurile școlare să nu se prezinte la concert dar aproape că m-am înșelat. Totuși unii au mai absentat așa că până la urmă am avut o lojă  numai pentru noi. :-)

Deși eram oarecum în ilegalitate (nu doar noi ci încă vreo 30% din copii) pentru că spectacolul e recomandat peste 7 ani, Mihu nu a deranjat lumea din jur, a stat și a ascultat o oră și jumătate, a mai întrebat din când în când (dar a priceput că trebuie să o facă în șoaptă) și s-a ridicat de vreo două ori în picioare lângă scaun dar cum nu aveam pe nimeni în spate cred ca n-a contat.

Dacă ar fi să îl credem pe el, i-a plăcut și muzica (un trio pian-clarinet-vioară) și povestea spusa de actori (Anca Sigartău, Mihai Sandu Gruia și Mihai Bisericeanu). Și mai vrea. Eu am totuși o bănuială că dacă nu ar fi fost povestea nu ar fi stat cuminte să asculte muzica. Dar mai e de explorat să vedem ce și cum.

Mie mi s-a părut potrivită combinația de muzică (și n-a fost chiar cea mai digerabilă - Stravinski) și poveste pentru copii. Aș zice că mergea și de la 5 ani în sus, cu siguranță peste 7.

Ce NU mi-a plăcut a fost introducerea precum și o parte pe care n-am înțeles-o dar care am aflat că este „tradițională” și care a constat în chematul pe scenă al copiilor care își aniversaseră ziua în prima jumătate a lui ianuarie și care au primit un cadou de la unul din sponsorii concertului, Dacia. Lesne de înțeles că piticul s-a bosumflat rău de tot că „el de ce nu se poate duce pe scenă să primească cadouri” și ne-a fost greu să îi explicăm că el trebuie să aștepte până în noiembrie. Well, poate pentru că eram sub vârsta țintă a spectacolului dar oricum mi s-a părut un moment creator de frustrare într-o sală plină de copii și care ar fi putut foarte bine lipsi.

Un pic de adrenalină la Comana

 

 

 

 

 

 

 

 

Am prins o sâmbătă cu vreme blândă și soare de toamnă și l-am urcat pe Mihu pe traseele de la Parcul de aventură de la Comana.
Părea că se dă pe-acolo dintotdeauna (chiar a zis un alt părinte din jur :D). Ca peștele în apă. Și după ce a făcut traseul pentru pitici (cel alb), l-am dus și pe cel green. Și dacă era după el, mai făcea unul.
Deci le-a făcut pe astea două de două ori, plus tirolienele de nenumărate ori că abia îl mai puteam da jos că nu se mai oprea din chițăit de plăcere. Succes total finalizat cu o traversare a lacului. Împreună cu tata...
Am mai făcut  tură a lacului cu bicla, am mâncat la Casa Comana, pe mal, și am făcut o plimbare până la observatorul de la fântâna cu Nuc.
Mie chiar îmi place la Comana.

De toamnă

Uuuu, deci chiar a venit toamna!
Eu as avea nevoie de mult porumb fiert si placinta cu dovleac si zacusca ca sa uit;)
Mihu nu sufera de spleen dar tot s-a bucurat de porumb, biscuiti cu cioco si alune si suc de mere.
Iesire zgrubulita la targu de la Verona.

 

 

Din week-end: Brașov, Râșnov

După ce în lunile trecute credeam că mă transform în blog medical (sau oricum cu pățănii medicale) acum cred că risc să ajung blog de călătorii că nu mai reușesc să mă mobilizez să scriu decât când plecăm din București. Rușine, rușine, zic!
Week-endul trecut a început cu o premieră pentru pitic, care a fost scos vineri seară la prima lui recepție la o ambasadă... Erau mulți copii, a mâncat cu poftă mare mousse au chocolat, a cerut să-i „cumpăr” înghețată (ceea ce din nefericire nu am putut), s-a uitat curios la numărul de circ programat, a dansat  (cum bine se poate vedea) și abia a mai vrut să plece de acolo :))

Sâmbătă dimineața am plecat spre Brașov... Și dacă nu ne-am fi blocat de nenumărate ori (centura Ploiești-ului, Comarnic, Sinaia și tot așa) poate am fi ajuns cu mai multă energie acolo, ceea nu s-a întâmplat. Piticu însă a tras un pui de somn în mașină (în timp ce noi stăteam blocați nici nu mai știu pe unde) așa că a fost gata de plimbare de cum am ajuns.

 

După cum se poate vedea și din poze a fost mai tot timpul cu gura până la urechi - happy-happy Mih, deci cred că i-a cam plăcut.
Cum duminică micul dejun s-a prelungit nepermis de mult, planul de a urca până la Rupea a fost repede abandonat în favoarea Râșnovului mai aproape, chiar dacă la Râșnov mai fusesem.
Ne-am dus cu gândul să prânzim în Cristian unde de vreo doi ani descoperisem un mic resto surprinzător - Hermanns Hof însă între timp nemții noștri s-au delocalizat spre Predeal (probabil mai mult trafic). Mare dezamăgire.
La Râșnov, povestea cu cavaleri teutoni a fost foarte pe placul piticului... Un personaj pitoresc de pe acolo (un moșneag cu barbă de Moș Crăciun ca sa-l cităm pe Mihu) l-a luat deoparte să îi povestească despre Andreas von Rosenau ceea ce a avut un puternic impact asupra plodacului... Asta și sabia ne-au ușurat vizita cetății... Plus o chestie cu suveniruri pe care o găsesc ingenioasă iar Mihu a fost cucerit de ea:

 

 

 

 

Asta e aparatul ingenios în care bagi o fisă, îți alegi un desen și îl imprimi pe moneda respectivă. Foarte haios, serios! :D
PS: piticu a început să citească cuvinte simple! Poate-mi fac timp și de lucruri mai seriose ;)

Cum ne-am mai amuzat...

 Ne-am plimbat să facem o poză profi dar până la urmă asta făcută cu telefonul mi se pare mai reușită. Mihu s-a amuzat nevoie mare cu niște baloane... (nu-ș ce are bloggerul ca în loc să întoarcă pozele mi le deformează - asta n-am mai pățit-o).

 

Am fost la un atelier de brutărie care l-a captivat pe pisoi. Care pisoi până să pună crema pe tartă a mâncat jumătate din cremă. Și după ce a terminat în sfârșit de aranjat fructe și un pic de jeleu pe tartă, s-a și apucat să o mănânce, deci a fost primul care a păpat ce-a lucrat. :))
Ocazie să ne întâlnim cu Gena și Maria (plină-de-energie!).

 De la atelier am fugit repede să dăm caloriile jos în parc :))).

 

Numai bine ca să le cunoaștem în sfârșit, altfel decât virtual, pe Roxana și Andreea.  Pe care aveam cumva senzația că le știu demult ;).PS: Andreea e și mai frumoasă decât în poze!