luni, august 22, 2011

Poveste de acum doi ani, nouă luni şi 13 zile

Pentru că am primit de la qbebe.ro invitaţia de a scrie despre experienţa pe care am avut-o în maternitate am zis că "acum ori niciodată".
Au trecut de atunci doi ani şi nouă luni, cu siguranţă o grămadă de senzaţii s-au estompat dar cred că esenţialul a rămas.

Mih s-a născut la Elias.

Nu pot să zic că am vizitat mai multe maternităţi şi până la urmă am ales-o pe asta. Nici că am făcut un review complet al tuturor celorlalte posibilităţi (privat-alte spitale de stat). Ştiam însă şi atunci că la Elias nu puteai sa ai bebele în camera cu tine, lucru care, spre exemplu, la Universitar era posibil. Pur şi simplu s-a întâmplat ca în perioada în care eu îmi căutam "doctor cu care să nasc" (şi trebuia să iau rapid o decizie şi nu prea ştiam încotro să o apuc şi de ce să mă agăţ) să îmi fie recomandat cineva de la Elias. Văzut, plăcut.
Primul contact cu spitalul, mai degrabă pe plus. Adică nici aspect de clinică privată dar nici spital de stat pe punctul de a se prăbuşi.
Opţiunea cu clinica privată nu o luasem în serios pentru că, pe de-o parte preţurile mi se păreau aberante şi, pe de altă parte, înţelesesem că în caz de complicaţie, tot la un spital de stat am fi ajuns... Adică potrivit informaţiilor mele de atunci, în sistemul privat nu existau condiţii pentru bebeluşi prematuri ori eu aveam ceva şanse să nasc înainte de termen.
Well, nu s-a întîmplat aşa. La sfârşitul celei de-a 39-a săptămâni, într-o duminică, au început şi contracţiile. Nedureroase însă cu o frecvenţă din ce în ce mai clară. Duminică după-amiaza eram la spital. Pe la 5 şi ceva m-a vazut cineva de la camera de gardă şi a decis că aveam dilataţie de 3-4 şi că trebuia să rămân. Mi-am sunat doctorul care m-a dat pe mâna unui stagiar cu care lucra până ajungea el, subîntelegând probabil că mai era de aşteptat. Pe la 6 mi s-a făcut o epidurală cu trusa adusă de acasă. În tot timpul ăsta aveam contracţii însă nedureroase.

Pe la 7 au început nişte contracţii dureroase rău. Cineva îşi dădea cu părerea că o fi trecut efectul epiduralei, însă pe la 7h10 moaşa a constatat că aveam dilataţie maximă şi Mihu vroia să iasă. Doctorul era pe drum. M-au sfătuit, dacă pot, să nu împing încă. După câteva minute care mi s-au părut nesfârşite, a apărut şi doctorul, m-am mutat, susţinută de cineva în sala de naşteri şi foarte rapid, la 8h seara fix, Mihul se năştea. Totul s-a întâmplat foarte rapid, luîndu-i cumva prin surprindere şi pe cei de acolo.

Ţin minte că imediat ce Mihul a ieşit şi l-am auzit ţipând, l-am întrebat pe doctor de vreo două ori dacă e bine, el mi-a confirmat şi mi-a arătat de ce-am scăpat, recte un cordon ombilical care avea un nod... Şi mai ţin minte că doctorul făcea glume despre conversaţia avută cu câteva minute în urmă cu consortul. Atmosfera era una degajată, de duminică seara.

Mih a avut 3kg in cap şi scor Apgar 9, nici acum nu ştiu de ce pentru că evident el era încă de pe atunci un copil perfect :D. Imediat mi-a fost şi arătat, mi s-a părut- normal :)- frumos doar că am avut senzaţia că ochii nu erau albaştrii... J (ce probleme mai poate să aibă o mamă pe masa de naşteri).

Mih a fost dus la neonatologie, eu, sprijinită şi un pic năucă dar pe picioarele mele, am fost mutată într-un salon despărţit de sala de naşteri doar printr-o uşă batantă. Acolo am petrecut cea mai halucinantă primă noapte de proaspătă mămică pentru că nu mai erau locuri libere în saloane astfel că am auzit, prin uşă, ca prin vis, şi celelalte două naşteri care au mai avut loc în noaptea respectivă.

La 12h noaptea însă am fost în stare să mă ridic în picioare, să traversez tot holul care desparte sala de naşteri şi saloanele de neonatologie şi să îl iau în braţe pe Mih la prima alăptare. Mi s-a explicat de vreo 2-3 ori cum să îl ţin la sân, io nu mă prea pricepeam, noroc cu Mihul care, din prima, s-a lipit cu gura de unde trebuia ca şi când asta ar fi făcut dintotdeauna. Aveam de câteva luni ceva picături de colostru şi cred că ceva-ceva a găsit din prima că părea să îi placă J.

A doua zi dimineaţa, doctorul, surprins să mă găsească în salonul ăla de tranziţie, m-a mutat rapid într-un salon destul de decent, de două locuri, aproape confortabil, cu o baie exact vizavi şi la doi paşi de sala de alăptare. Pe parcursul celor două zile şi jumătate cît am stat în spital, acelaşi doctor a fost super ok, mă căuta o dată-de două ori pe zi pentru control, uneori mă aştepta să ies de la alăptare.

Daaa, nu l-am avut pe Mih în cameră cu mine şi probabil ăsta e principalul regret chiar dacă nu sunt sigură că aş fi putut să îl îngrijesc foarte bine bine 24 de ore din 24 că eram şi eu un pic dată peste cap de eveniment (fizic). Deci îl vedeam şi alăptam din 3 în 3 ore (mai putin la 3h noaptea când primeau formulă) şi atunci stăteam cât de mult puteam cu el, până când veneau asistentele de la neonatologie să îl „reclame”.

Am rămas cu o impresie mai puţin bună despre doctorii de la neonatologie care nu prea mi-au spus nimic util dar e drept că păreau foarte implicaţi în îngrijirea prematurilor de la incubator... Şi măcar n-am plecat cu vreo reteta de lapte praf de acolo... Ci doar cu o lista destul de utilă privind ingrijirea bontului ombilical si a picaturilor de luat in caz de colici.

Aaaa, şi să nu uit! Am murit de foame. Mâncam toată mâncarea aia imposibilă de spital şi îmi era in continuu foame... Cred că şi ai mei au subapreciat nevoile mele că mi-era foame in continuu :D

Şi da, am dat şi plicuri dar întotdeauna după actul medical.

Una peste alta nu a fost o experienţă proastă deşi, da, aş fi preferat să îl am pe Mih în cameră. Curios că pe uşa salonului în care am stat era afişată o pledoarie în favoarea Rooming In....

Miercuri după-amiaza am fost externaţi. Cam atât a fost experienţa noastră în maternitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu