Grădiniţa după prima lună

Am depăşit deja prima luna de mers la grădiniţă.
Dificilă lună. Greu de rezumat.

Cum e Mihnea acum?
Of, nu e în situaţia ideală, adică nu trage de mine dimineaţa "mami, mami, hai să mergem la grădi că întârziem". Nu, aş fi vrut eu, dar nu e aşa. Mai degrabă trag eu de el. Dar mergem

Cea mai dificilă a fost săptămâna în care a plâns la despărţire. Din ziua 3 până în ziua 10. Pentru că, după ce în primele două zile a fost entuziasmat că se duce într-un loc nou să se joace, prin a treia zi cred că a înţeles că el de acum înainte asta trebuie să facă. Sau cam aşa ceva. Şi nu i s-a părut amuzant. Deci am avut o săptămână în care ne despărţeam cu lacrimi de crocodil, greu, greu de tot (a încercat să îl ducă şi tata dar tot cu dramă la despărţire se lăsa).
Prin ziua a 10-a eu mi-am dat seama că deşi vorbeam liniştit cu el înainte de a ajunge acolo, în momentul în care trebuia să ne despărţim tot ce vorbisem calm înainte dispărea şi se punea pe plâns. Mie mi s-a părut că pur şi simplu nu ştia cum să îşi ia la revedere aşa că i-am spus că există o formulă magică pe care el trebuie să o spună când ne despărţim "pa, mami! sa-mi aduci un cadou!" (că atât m-a dus capul deşi probabil ideea cu cadoul recompensă nu e cea mai fericită şi educativă). Fapt e că a funcţionat şi de atunci ne despărţim fără plâns... Bine, în unele zile e mai vesel, în altele e mai trist la despărţire, dar nu mai plânge.

Are momente când e entuziasmat când vine vorba de grădiniţă. Cel mai bine a fost în perioada floricelelor pentru Elpis... Numai că şi acolo s-a ajuns la o mică dramă că s-au certat din cauza unei... şine roz pe care el n-a vrut să i-o dea iar ea i-ar fi zis că "nu mai e prietena lui" şi el suferea ca un pisoi plouat...
Ba chiar, deunăzi zicea că Elpis n-a mai venit la grădi şi că asta e din cauza lui (i-am explicat că are cu siguranţă alte motive de absentat).

E mândru nevoie mare când poate să ne arate ce a făcut la grădi: desene, cântecele, cuvinte, numărat.
Şi îi place când au ora de cooking şi fac sandvişuri amuzante.
Şi îi mai place când ies afară să se joace în curte...

Are alte momente când nu e entuziasmat...
Când aude că e week-end, se bucură că nu trebuie să se ducă la grădi ceea ce  mi se pare foarte deprimant...

În primele două săptămâni eram puţin îngrijoraţi că nu îşi ştie colegii după nume şi că nu vine să ne anunţe că "şi-a mai făcut un prieten". Asta se întâmpla mai în fiecare zi în parc unde, după zece minute de joacă cu vreun băieţel sau fetiţă ne anunţa că "şi-a mai făcut un prieten" chiar dacă uneori nici nu îi ştia numele.
Acum lucrurile stau bine, îşi ştie mai toţi colegii de grupă şi cred că şi pe mulţi din alte grupe pentru că mi s-a întâmplat să mi-i arate prin parc.

Îmi dau seama că i-am dublat cumva dificultăţile înscriindu-l la o grădiniţă în engleză (educatoarele vorbesc tot timpul cu ei în engleză). În primele zile ne-a zis bosumflat că el nu înţelege ce zice Miss... Dar acum cred că deja lucrurile stau mai bine şi parcă sunt optimistă din punctul ăsta de vedere. Astă seara ne-a cântat un cântecel de patru versuri în engleză, ştie să numere până la 10, ştie să salute, ştie mai multe expresii uzuale şi ne surprinde uneori spunându-ne ce-a mai învăţat. Cumva nu mi se mai pare că asta e partea cea mai dificilă.

Bolile. Of, da, am bifat şi din astea. Şi dacă înainte ajungeam la doctor o dată la jumătate de an, acum am fost de două ori într-o lună din care o dată la urgenţe, plus că am blatul de la bucătărie plin cu sticluţe cu siropuri ceea ce mă deprimă.
După enteroviroza care ne-a pus la pământ în prima săptămână de grădi, săptămâna asta am bifat şi o faringită sau cam aşa ceva cu două zile de temperatură. De data asta nici măcar nu cred că pot să dau vina pe grădi că mai întâi m-a luat pe mine luni dimineaţa şi abia peste o zi şi-a făcut apariţia la Mih.
Rezultatul e că acum iar tuşeşte după ce mai tuşise vreo două săptămâni dar fără alt simptom înainte şi abia ce scăpasem de tusea numărul unu.

Mâncarea.E prima dată când las mesele Mihului pe mâna altcuiva şi ideea îmi dă oarecare vertij. Dar aici e cel mai puţin complicat că, la nevoie, putem reveni şi mânca acasă, nu ar însemna o mare schimbare, doar să vină cu o oră mai devreme.
El zice că îi place şi că mănâncă. Cântarul zice că stăm bine în ciuda săptămânii de bolit şi lipsă de apetit.
Cumva între momentul în care am făcut eu alegerea grădiniţei şi prezent, cineva a decis să bage şi desert în meniul de la prânz iar eu nu mă pot bate cu nişte mini-tarte şi mini-ecleruri. Alte plângeri nu prea am la mâncare.

Din punct de vedere mămicesc, nu ştiu la alţii cum e, dar eu am un sentiment de vinovăţie. Mi se pare că l-am abadonat, cumva. Plus că l-am băgat în sistem, în sistemul de care o să aibă parte toată viaţa, ăsta cu zile de lucru şi week-end. Până să meargă la grădi, Mihu nu prea ştia ce e ăla week-end şi nici nu l-a interesat că zilele lui nu erau foarte diferite. Acu ştie, aşteaptă week-endu şi asta mă deprimă.