Al meu, nu, besc-pup

Suntem în epoca lui "al meu", a lui "nu" dar şi a lui "besc, pup".
Totul este "al meu" (adică al lui Mihnea, evident): "laptele mieu", "avionul mieu", "cizmele mele". Până şi crema antirid a lu mami este "pema mea".

Apoi suntem în perioada dificilă (şi înţeleg destul de lungă) cu negarea. Cam tot ce îi zic să facem mai întâi spune "nu" sau începe să alerge prin casă. Asta mai ales când trebuie să ne îmbrăcăm să plecăm afară sau să ne culcăm. O plăcere. E cumva o răzbunare pentru cât de cuminte a stat mai tot timpul, la îmbrăcat, cât a fost mic?

Dar e şi perioada foarte plăcută (mai ales de când ne-am întors) când, de vro câteva ori (dacă-i ziua lungă poate chiar zeci), se lipeşte de noi şi zice "besc, pup". Şi o face. Aici nu mă plâng. Deloc. Sper să-l ţină cât mai mult că putem să ne pupăm non-stop. :D